„Familie, fiindcă ne-am gândit întotdeauna la scaune ca la obiecte parțial vii. Nici o altă piesă de mobilier nu are asemenea virtuți. Dacă există un scaun în cameră, ea pare cumva mobilată. În acea cameră există un obiect și altceva,creator al tensiunii. Scaunul are propriul său sistem de reacție. Scaunul dialoghează cu persoana și își dobândește propria personalitate.
Versiunile noastre de scaune sunt simple jocuri de rezistență,obiecte care reacționează elastic, ca un mușchi viu. Într-o lume tridimensională, unele dintre ele sunt glume bidimensionale. Păstrează ceva din anatomia utilizatorului. Evident nu sunt obiecte asexuate. Când este neocupat, fiecare scaun incizează din spațiul din jurul lui o zonă de influență specifică care este în relație directă cu propria lui formă. Este momentul în care relația cu scaunul este transferată în domeniul intimității. Ceea ce urmează este un timp în care atât scaunul, cât și ocupantul intră într-o simbioză relativă.
Este oare scaunul un obiect atât de simplu?”