O expoziție este ceva efemer, o punere în scenă, cronica unei morți deja anunțate vorba lui Marquez. În ea se pășește cu respectul și tăcerea cu care publicul intră neinvitat într-o altă lume, care nu îi aparține și în care este ușor stingher, înfricoșat poate.
Obiectele expuse se supun aceleiași reguli de alienare. Intervenția lui Carmen Secăreanu constă în apropierea obiectului, în definirea lui ca ceva palpabil și față de care vizitatorul trebuie să acționeze, nu doar să privească. Se va expune o ținuta unicat, iar privitorii care își doresc piesa vor licita pe toată durata expoziției.
Un obiect unic, încă neprivit este ceva viu. Publicul își poate imagina că s-a îmbrăcat frumos de duminică și că a plecat în târg să cumpere vita cea mare, care îi va îngrășa apoi ochiul.
