Cărămidă. Numai cărămidă de jur împrejur. Și printre cărămizi obiecte cu expresivitate și dramaturgie proprie. Un container ceramic în care s-a adunat un comprimat de memorie. Memorie între cărămizi. Spațiu cu ritm propriu vs lucari cu dramaturgie internă. În loc de expoziție iese performance. Performance cu o nouă dramaturgie sintetizată din ritmuri exterioare și interioare ordonată de memorie.
3 ani de expoziții cu o frecvență a vernisajelor care a devenit marca „Aiurart” rezumați în 5 spații și două săptămâni. Încă un ritm care intervine în construcția proiectului. Clar nu iese expoziție. Mai degrabă un „haiku” despre 3 ani amețitori. Nu ar avea niciun rost să încerci să faci o expoziție despre un performance lung de trei ani. Iese film. Film cu ritmuri proprii care poate fi tradus mai ușor. Pare doar o analogie dar de fapt e mai mult o interfață, un suport cu o logică mai apropiată de ceea ce vrem să obținem decât logică unei expoziții.
Film cu „Aiurart” între cărămizi cu actori care nu ocupă, ornează sau umplu un spațiu ci îl folosesc. Nu am încercat să „aranjam” o expoziție ci să „montam” un performance cu caracter filmic. Am pus actorii în cadru, am aprins luminile și am dat motor.
